mediculmeu.com - Ghid medical complet. Sfaturi si tratamente medicale.  
Prima pagina mediculmeu.com Harta site Ghid utilizare cont Index medici si cabinete Contact MediculTau
  Ghid de medicina si sanatate  
Gasesti articole, explicatii, diagnostic si tratament, sfaturi utile pentru diverse boli si afectiuni oferite de medici sau specialisti in medicina naturista.
  Creeaza cont nou   Login membri:
Probleme login: Am uitat parola -> Recuperare parola
  Servicii medicale Dictionar medical Boli si tratamente Nutritie / Dieta Plante medicinale Chirurgie Sanatatea familiei  



Intrebari si raspunsuri
Index » Boli si tratamente » Diabet zaharat » Intrebari si raspunsuri
» Necazuri de iarna: fracturile

Necazuri de iarna: fracturile


Share






Fracturile sunt leziuni traumatice ale oaselor, soldate cu intreruperea continuitatii acestora. Fracturile pot interesa, in mod teoretic, orice os, dar cele mai frecnte sunt fracturile membrelor.

Cuprins:

Ce sunt fracturile?

Cum se acordă corect primul ajutor într-o fractură?



Ce sunt fracturile?

sus sus
Există multiple criterii de clasificare a fracturilor: produse la locul de impact al agentului traumatizant cu osul (fracturi directe) sau la distanţă de locul traumatismului (fracturi indirecte); fracturi complete sau incomplete (fisurile, înfundarea oaselor late, îndeosebi


ale craniului, ruperile incomplete ale oaselor copiilor); fracturi cu deplasarea capetelor fracturate sau fără deplasarea acestora; fracturi cu fragmente de os multiple (fracturi cominutive); fracturi închise (când pielea rămâne integră) sau fracturi deschise (când şi pielea este lezată) etc.
Cum se poate pune diagnosticul de fractură?
Diagnosticul unei fracturi se pune pe seama a două categorii de semne:
■ Semnele de probabilitate care, dacă există, ridică suspiciunea unei fracturi sunt:
♦ Durerea este spontană, localizată într-un punct fix şi creşte în intensitate la palparea zonei sau la încercarea de a mişca membrul presupus fracturat.
♦ Impotenţa funcţională se manifestă prin incapacitatea de a efectua mişcări cu membrul traumatizat.

♦ Deformarea regiunii respective apare din cauza proeminenţei sub piele a capetelor osoase fracturate.
♦ Scurtarea membrului fracturat apare în urma deplasării în sus a capătului inferior al fracturii, ca urmare a contrac-turii musculare reflexe.
♦ Echimozele reprezintă coloraţia violacee a pielii contuzi-onate de deasupra focarului de fractură, ca urmare a leziunii concomitente şi a unor vase de sânge.
♦ Tumefierea regiunii şi creşterea temperaturii locale.
Aceste semne descrise mai sus cer, pentru clarificarea diagnosticului, căutarea aşa-numitelor semne de certitudine.
■ Semnele de certitudine - dacă este identificat măcar unul dintre ele - pun diagnosticul sigur de fractură. Ele sunt următoarele:
♦ Mobilitatea anormală în focarul de fractură apare atunci când, la încercarea de palpare, osul se mişcă în zona respectivă.

♦ Netransmiterea mişcării se manifestă atunci când se încearcă ridicarea membrului presupus fracturat de capătul său proximal (dincoace de fractură). în acest caz, capătul proximal se ridică, dar capătul distal (dincolo de fractură) rămâne căzut.
♦ întreruperea clară a continuităţii osului se poate determina mergând cu mâna (palpând) pe marginea osului. La un moment dat, se poate sesiza discontinuitatea, iar la nivelul pielii se poate remarca chiar o mică depresiune.
♦ Crepitaţiile osoase sunt nişte zgomote specifice (asemănătoare, ca sunet, zgomotului produs la călcarea pe zăpada îngheţată), care apar la palparea fracturii şi care sunt cauzate de frecarea între ele a capetelor fracturate.
♦ Evidenţierea sub piele sau chiar prin piele (în cazul fracturilor deschise) a unuia sau a celor două capete fracturate.
♦ Modificările radiologice permit aprecierea clară a fracturii şi a detaliilor acesteia.

în mod practic, este dureroasă şi uneori chiar periculoasa căutarea tuturor semnelor de certitudine. In prezenţa unor semne de probabilitate, este necesară efectuarea unei radiografii, care va infirma sau va confirma fractura.
în accidentele mai grave, pe lângă semnele descrise mai sus, o fractură se poate manifesta de la început şi cu semnele unor complicaţii locale: pareze sau paralizii prin compresia, alungirea sau chiar secţionarea unui nerv, plăgi vasculare prin leziunea unor artere sau vene, necroza unor ţesuturi prin compresia unui vas important, leziunea pielii etc. Aceste complicaţii apar frecvent din cauza neacordării sau acordării incorecte a primului ajutor.

Cum se acordă corect primul ajutor într-o fractură?

sus sus
Primul ajutor corect acordat poate preveni multe complicaţii şi poate scurta o perioadă de boală de cele mai multe ori prelungită.
Un bolnav cu fractură nu poate fi transportat fără o imobilizare provizorie a acesteia, cu atât mai necesară, cu cât este vorba de fracturi mari (membru inferior, bazin, coloană vertebrală).
Metodele de imobilizare sunt reprezentate de dispozitive special construite (aţele, aparate speciale de extensie şi fixare provizorie) sau dispozitive improvizate.
Cu ocazia aplicării aparatului provizoriu de imobilizare se face mai întâi o tracţiune uşoară, continuă şi progresivă, pentru a provoca o durere cât mai mică. Acest gest este necesar pentru a pune măcar aproximativ capetele fracturate în acelaşi plan (în acelaşi ax). Scopul imobilizării este acela de a împiedica mişcările active şi pasive, care pot complica fractura, şi de a diminua durerile.
O imobilizare corectă trebuie să respecte anumite reguli:
■ Trebuie să cuprindă în mod obligatoriu articulaţiile situate deasupra şi dedesubtul focarului de fractură. De exemplu, o fractură la nivelul gambei trebuie să imobilizeze atât articulaţia genunchiului, cât şi cea a gleznei.

■ Va fi precedată de rezolvarea leziunilor care pun în pericol viaţa. De exemplu, o fractură asociată cu o hemoragie în cadrul unui accident va necesita, în prima etapă, oprirea hemoragiei, iar ulterior, imobilizarea fracturii.


■ Imobilizarea trebuie să fie suficient de fixă pentru a-şi atinge scopul, dar nu într-atât de compresivă încât să producă tulburări circulatorii.
Atelele standardizate sunt construite din lemn, din material plastic sau material gonfiabil (se pun două aţele pe părţile laterale ale membrului) sau din sârmă (aţele Kramer), acestea având proprietatea de a se îndoi în funcţie de necesităţi (zonă, mărimea segmentului de membru). Atela Kramer se pune de-a lungul părţii celei mai lungi a segmentului respectiv. Ca mijloace improvizate se pot folosi orice obiecte rigide (scânduri mici, schiuri, beţe, bastoane etc).

înaintea imobilizării, pe segmentul de membru ce urmează să fie imobilizat se pune un strat de vată (sau pe partea atelei care vine în contact cu pielea), apoi se aplică atela. Aceasta se înfăşoară cu o faşă de tifon sau cu orice altă improvizaţie (batic, fular, centură, cravată etc), în scopul fixării atelelor de membrul respectiv.
Imobilizarea cea mai eficientă se face însă cu atelă gipsată.
In funcţie de zona afectată, imobilizarea trebuie să fie adaptată acesteia:
■ Imobilizarea umărului se poate face prin următoarele tehnici:
♦ alipirea braţului şi a antebraţului de torace, cu cotul îndoit în unghi drept, şi înfăşurarea toracelui cu o pânză dreptunghiulară tare, trecută în jurul gâtului;
♦ înfăşarea toracelui cu ture circulare de faşă, în spirală, până sub axilă, apoi efectuarea de ture circulare care cuprind braţul, cotul şi antebraţul, trecerea fesei de două-trei ori peste umăr şi fixarea, în final, cu ture circulare a întregului ansamblu.
■ Imobilizarea braţului se face îndoind o atelă Kramer în formă de "U", care se mulează peste umăr şi peste cot.

■ Imobilizarea cotului se face cu o atelă îndoită la un unghi de 90 de grade sau cu un batic triunghiular, care susţine cotul şi care se leagă de gât.
■ Imobilizarea antebraţului se face cu o atelă Kramer, îndoită la un unghi de 90 de grade, sau cu două aţele întinse de la mână până la cot şi aşezate paralel.
■ Imobilizarea fracturilor de şold utilizează o atelă lunga (care depăşeşte articulaţia şoldului şi talpa piciorului: scândură, schi etc), ce se pune pe partea laterală a membrului inferior şi de care se fixează, prin faşă circulară, şoldul fracturat. Dacă există o atelă Kramer lungă, aceasta va fi îndoită la un capăt la un unghi de 90 de grade (care va corespunde tălpii piciorului) şi va fi pusă de-a lungul feţei posterioare a membrului inferior. în lipsa atelelor, membrul inferior bolnav va fi înfăşat de membrul sănătos. ■ Imobilizarea fracturilor gambei se face cu o singură atelă, aşezată posterior, sau cu două aţele, situate una pe faţa internă, iar cealaltă pe faţa externă a gambei.

Atenţie!
Fracturile costale nu se imobilizează. Toracele trebuie să rămână liber, pentru a respira cât mai eficient şi pentru ca eventuala tuse asociată să fie eficientă (să elimine secreţiile bronşice).
Fracturile de coloană vertebrală (sau doar suspiciunea acestora) trebuie tratate cu o precauţie extremă, din cauza riscului mare de complicaţii: leziuni ale măduvei spinării, cu paralizii consecutive. Victimele vor fi aşezate pe un plan dur (targa tare, tăblia unei uşi etc), orice mobilizare a acestora făcându-se menţinând coloana în acelaşi plan. Pentru imobilizarea fracturii de coloană cervicală, ideală este utilizarea unui guler din burete sau fixarea capului între două suluri (două pături rulate).
Tratamentul, la spital, al fracturilor este de competenţa medicilor ortopezi. Scopul tratamentului este de a aşeza capetele fracturate în acelaşi ax (poartă numele de reducere a fracturii), pentru a favoriza vindecarea ulterioară corectă a fracturii. Această aşezare a capetelor osoase unul în prelungirea celuilalt se poate face prin metode ortopedice (atunci când deplasarea fragmentelor nu este prea mare şi când fractura este recentă) sau prin metode chirurgicale.

Metodele ortopedice sunt manopere de tracţiune manuală sau cu ajutorul unor greutăţi (extensie continuă), în urma cărora oasele sunt puse în acelaşi ax, după care sunt imobilizate pentru o anumită perioadă în această poziţie, în aparat gipsat. Dacă metodele ortopedice sunt ineficiente sau contraindicate, se apelează la metodele chirurgicale. Prin operaţie se pune în evidenţă fractura, iar capetele fracturii se reaşază şi se fixează prin metode specifice, cu ajutorul unor tije, şuruburi, plăci, sârmă etc, în funcţie de tipul şi localizarea fracturii. Această tehnică poartă numele de osteosinteză. De obicei, după consolidarea fracturii, materialul metalic utilizat se scoate.
După vindecarea fracturii, de cele mai multe ori este necesară o perioadă de recuperare prin fizioterapie, gimnastică medicală.


Tipareste Trimite prin email






Adauga documentAdauga articol scris

Copyright © 2008 - 2022 : MediculTau - Toate Drepturile rezervate.
Reproducerea partiala sau integrala a materialelor de pe acest site este interzisa, contravine drepturilor de autor si se pedepseste conform legii.

Termeni si conditii - Confidentialitatea datelor

  Sectiuni Boli si tratamente:


 
Fa-te cunoscut!
Invitatie Online - promoveaza produse medicale

Promoveaza! firme, clinici, cabinete medicale. Locul ideal sa spui si la altii ca existi.

 

Creaza cont si exprima-te

vizitatorii nostri pot fi clientii tai