mediculmeu.com - Ghid medical complet. Sfaturi si tratamente medicale.  
Prima pagina mediculmeu.com Harta site Ghid utilizare cont Index medici si cabinete Contact MediculTau
  Ghid de medicina si sanatate  
Gasesti articole, explicatii, diagnostic si tratament, sfaturi utile pentru diverse boli si afectiuni oferite de medici sau specialisti in medicina naturista.
  Creeaza cont nou   Login membri:
Probleme login: Am uitat parola -> Recuperare parola
  Servicii medicale Dictionar medical Boli si tratamente Nutritie / Dieta Plante medicinale Chirurgie Sanatatea familiei  



Intrebari si raspunsuri
Index » Boli si tratamente » Diabet zaharat » Intrebari si raspunsuri
» Cum se acorda primul ajutor?

Cum se acorda primul ajutor?


Share





Situatie Persoana care acorda prim ajutor evalueaza starea victimei de indata ce amandoi se afla intr-o situatie de siguranta.
Ti s-a intamplat sa lesini? De ce? Cat de des este normal? Cand trebuie sa te ingrijorezi? Ai instigat ce anume poate anunta lesinul?


Cuprins:

Traumatisme

Resuscitarea cardio-respiratorie

Respiraţia artificială



Traumatisme

sus sus
Prima problemă: Bolnavul sau victima este sau nu într-un pericol vital imediat (risc maxim de a muri în absenţa tratamentului)? Două întrebări aşteaptă răspunsuri:


1. Respiră? Unui bolnav care respiră bine, la fiecare mişcare respiratorie i se ridică ritmic şi simetric toracele, are pielea uscată, normal colorată. Dacă nu respiră, se începe de urgenţă respiraţia artificială gură la gură.
2. Inima bate? Dacă inima bate, se simte pulsul la mână, la gât sau la rădăcina coapsei. Pulsul trebuie să fie regulat, bine bătut şi cu o frecvenţă potrivită de 60-80 bătăi pe minut. Dacă este posibil, se măsoară tensiunea arterială. Dacă pulsul nu se simte, deşi este căutat unde trebuie, se începe de urgenţă masajul cardiac extern (compresii ritmice deasupra jumătăţii inferioare a sternului.
în tot acest timp, în cazul unei urgenţe majore, altcineva trebuie să cheme un ajutor medical calificat.
Ca un exerciţiu util şi uneori amuzant, încercaţi să identificaţi aceste două categorii de semne pe oameni sănătoşi! Ajută la orientarea mai bună în cazul unor mari urgenţe.
A doua problemă: Boala sau accidentul, dacă nu sunt tratate, pot evolua spre apariţia unui pericol vital sau spre o complicaţie?

Este necesar să urmăriţi următoarele semne:
1. Starea de conştientă: este păstrată, este mai somnolent sau nu se poate comunica cu bolnavul? în cazul unui leşin banal, apărut de obicei după un scurt episod de scădere a oxigenării creierului, recuperarea este rapidă şi spontană. în situaţiile mai grave, tratamentul nu se face numai la nivelul primului ajutor, care trebuie însă prompt şi corect acordat.
2. Sângerează într-un mod evident pe undeva (există o leziune a pielii în urma unui traumatism, pierde sânge pe gură, pe nas, pe urechi sau Ia alt nivel)? Dacă sângerarea este vizibilă la nivelul pielii, se aplică un pansament strâns sau un garou, chiar improvizat, pentru a diminua pierderea de sânge. în absenţa acestor mijloace, se comprimă cu degetul, dacă sângele ţâşneşte, deasupra leziunii. Oprirea definitivă a sângerării se face la spital. Garoul nu se ţine mai mult de 2 ore şi, chiar în asemenea situaţii, la intervale de 30 de minute se desface pentru 2-3 minute.

3. Fractura, luxaţia sau entorsa sunt suspecte în situaţiile în care mobilitatea la orice nivel al mâinii sau al piciorului se diminuează semnificativ şi regiunea este dureroasă şi se umflă. Nu încercaţi să reaşezaţi oasele la locul lor! Le puteţi reaşeza, dar în alt loc! Puneţi o atelă, chiar improvizată, care să cuprindă obligatoriu articulaţiile de deasupra şi de dedesubtul leziunii sau măcar faceţi un pansament fix. Restul va face ortopedul!
4. Plaga sau rana care apare în contextul unei sângerări a pielii după un traumatism trebuie dezinfectată (apă oxigenată, rivanol, NU tinctură de iod în plagă!) şi pansată steril. Nu se pun unguente pe plăgi. Nu uitaţi vaccinarea obligatorie împotriva teta-nosului.
A treia problemă: După acordarea primului ajutor, bolnavul mai are nevoie de medic? Răspunsul este DA.
Este mai bine să greşeşti prin exces de grijă decât prin ignorare şi, de aceea, o evaluare completă şi corectă a unui asemenea bolnav îl poate scuti de multe complicaţii ulterioare.

Resuscitarea cardio-respiratorie

sus sus
Stopul cardio-respirator reprezintă oprirea completă a activităţii cardiace şi respiratorii.
Diferitele părţi ale organismului reacţionează în mod diferit la această situaţie care le privează de oxigenul necesar fiecărei celule. Cel mai rapid este afectat creierul (rezistă cel mult 8-10 minute fără oxigen), după care se produc modificări ireversibile în structura acestuia. Pentru inimă, timpul de resuscitare variază între 4-5 minute şi 20-30 de minute, pentru ficat este de 20-30 de minute, pentru rinichi, de 180 de minute, iar pentru muşchi, de câteva ore.
Privit însă în ansamblu, timpul optim de resuscitare pentru întregul organism, cu şanse de reuşită şi cu incidenţă mică a sechelelor, este de 3-5 minute, cu anumite variaţii individuale.
Resuscitarea cardio-respiratorie reprezintă totalitatea manoperelor efectuate pentru a preveni apariţia unui stop cardio-respirator sau, dacă acesta a apărut, pentru a restabili cele două funcţii vitale ale organismului: circulaţia şi respiraţia.
Aceste manopere, îndeosebi cele care se efectuează la locul accidentului, nu sunt neapărat de competenţa exclusivă a unui cadru medical, putându-le face orice persoană care a fost instruită anterior în acest sens.

Cel care cunoaşte corect aceste tehnici poate, într-o situaţie critică, în care prezenţa unui cadru medical calificat nu este imediat disponibilă, să salveze efectiv viaţa celui aflat într-o stare critică. De altfel, în majoritatea ţărilor, cursurile teoretice şi practice de resuscitare cardio-respiratorie sunt studiate la liceu şi, în unele locuri, reprezintă probă de examen la bacalaureat sau la examenul pentru obţinerea permisului de conducere.
Rata de supravieţuire după stopul cardio-respirator diferă de locul unde s-a produs acesta: în afara spitalului (la domiciliu, pe stradă) sau în spital. Ea variază astfel între 8 şi 21%. Dintre supravieţuitori, 10-40% rămân cu leziuni cerebrale permanente.
Cauzele stopului cardio-respirator
Stopul cardio-respirator poate avea două categorii mari de cauze:
■ Accidente acute, care pot fi produse de:
♦ cauze cardiace: infarct miocardic acut, insuficienţă cardiacă, tulburări severe de ritm cardiac (fibrilaţia ventriculara, tahicardia ventriculară, asistolia, blocul atrio-ventricular complet, disociaţia electro-mecanică);
♦ cauze extracardiace:
. respiratorii; asfixie prin obstrucţia căilor aeriene (corp străin intrabronşic, hemoragii masive din căile respiratorii, bronhopneumonii severe), rupturi pulmonare cu pneumotorax, embolia pulmonară etc;

. cerebrale: accidente vasculare cerebrale (rupturi de vase intracerebrale, cu hematoame consecutive), contuzii cerebrale grave, encefalite;
. hemodinamice: hemoragii masive (leziuni de vase mari, sarcină extrauterinâ ruptă, anevrism disecant de aortă);
. toxice: intoxicaţii medicamentoase sau cu alte substanţe toxice.
■ Stările terminale ale unor boli cu evoluţie cronică:
♦ insuficienţa pulmonară cronică;
♦ insuficienţa cardiacă congestivă decompensată;
♦ bolile canceroase în stadiu terminal de evoluţie;
♦ ciroza hepatică decompensată.
La cea de a doua categorie de boli care pot produce stop cardio-respirator şi deces consecutiv, având în vedere prognosticul rezervat al acestor boli şi frecventa ineficientă a resuscitării, decizia de a încerca sau nu resuscitarea bolnavului respectiv este dificilă,
delicată şi discutabilă. în SUA, există un protocol care conţine o serie de reguli după care un asemenea pacient nu mai este resuscitat (DNR: Do Not Resuscitate Order).

Semnele clinice care prevestesc apariţia stopului cardio-respirator
Aceste semne se mai numesc şi semne premonitorii şi impun începerea de urgenţă a manoperelor de resuscitare:
■ scăderea progresivă a tensiunii arteriale;
■ dificultăţi de respiraţie, manifestate iniţial prin respiraţii mai frecvente, dar mai puţin ample (polipnee), apoi din ce în ce mai rare (bradipnee);
■ coloraţia vânătă (cianotică) a buzelor, vârfului degetelor, lobului urechii;
■ privire fixă, orientată în sus;
■ bătăi neregulate ale inimii.
Semnele clinice caracteristice stopului cardio-respirator deja instalat sunt:
■ pierderea stării de conştientă;
■ absenţa pulsului la arterele mari (artera carotidă, femurală);
■ absenţa zgomotelor cardiace;
■ absenţa mişcărilor respiratorii;
■ tensiunea arterială nemăsurabilă;
■ paloare urmată de cianoză brusc instalată;
■ creşterea diametrului pupilar (midriază);
■ scăderea tonusului muscular.

Apariţia acestor semne clinice reprezintă urgenţa majoră de grad zero. Lipsa intervenţiei de prim ajutor duce în scurt timp (5-10 minute) la decesul bolnavului.
Atitudinea care trebuie urmată într-o asemenea situaţie este redată în figura de mai jos:
Tratamentul stopului cardlo-respirator (resuscitarea cardio-respiratorie)
Resuscitarea cardio-respiratorie are trei etape distincte:


■ Resuscitarea primară (Suportul Vital de Bază: Basic Life Sup-port) este etapa care se face la locul accidentului, de către oricine are cunoştinţele necesare, şi are ca obiectiv asigurarea libertăţii căilor aeriene, asigurarea respiraţiei şi a circulaţiei.
■ Resuscitarea secundară (Suportul Vital Avansat: Advanced Life Support) este etapa care se începe la locul accidentului de către persoane calificate în acest sens şi se pot continua pe parcursul transportului şi apoi la spital. Ea are ca obiectiv tratamentul stopului cardiac prin tratament medicamentos şi electric (defibrilare).
■ Resuscitarea terţiară (Suportul Vital Prelungit: Prolonged Life Support) este etapa care se realizează în clinicile de terapie
intensivă şi reprezintă măsuri de specialitate care au ca obiectiv menţinerea funcţiilor vitale şi recuperarea cât mai deplină a bolnavului.

ABC-uI resuscitării
Pentru marea majoritate a oamenilor, prezintă interes tehnica resuscitării primare (ABC-ul resuscitării), care are, la rândul ei, trei obiective principale:
1. Asigurarea libertăţii căilor aeriene este condiţia evidentă a posibilităţii reluării respiraţiei. Ea începe cu îndepărtarea oricăror obiecte care ar putea jena mişcările respiratorii imediat după ce victima a fost scoasă din locul în care s-a produs accidentul, se desfac hainele (gulerul cămăşii, cureaua etc.) şi este aşezată în condiţii de siguranţă. Se extrag apoi din gură eventualii corpi străini, precum şi proteza dentară mobilă (dacă este cazul). Dacă se presupune un eventual corp străin situat mai în adâncime, se poate încerca extragerea acestuia cu o pensă. Dacă acesta însă nu este vizibil, el va putea fi extras numai de către medic, cu ajutorul unui aparat numit bronhoscop.
Se poate încerca eliminarea unui corp străin şi prin aşa-numita manevră Heimlich, care poate fi efectuată de către oricine: plasân-du-ne în spatele victimei (când aceasta este conştientă şi poate sta în picioare), cuprindem trunchiul acesteia pe sub braţele ei. Mâinile salvatorului se plasează astfel: dreapta, cu pumnul strâns, priveşte spre sol şi se poziţionează între ombilic şi capătul inferior al sternului, iar stânga o acoperă pe prima.

Se efectuează tracţiuni bruşte în sus (4 compresiuni), în urma cărora are loc o creştere a presiunii intraabdominale, care se va transmite toracelui, fapt care ar putea favoriza eliminarea unui corp străin slab, fixat pe căile aeriene superioare. Dacă victima este căzută şi inconştienta, salvatorul este deasupra victimei, la nivelul coapselor acesteia, şi îşi plasează în aceeaşi zonă palma mâinii drepte, iar palma mâinii stângi peste cea dreaptă, exercitând presiuni bruşte oblic spre sol şi spre capul victimei. La bolnavul inconştient, capul va fi menţinut flectat înapoi (hiperextensie), iar mandibula va fi împinsă în afară, gura menţinându-se în acelaşi timp deschisă cu ajutorul unui sul sau al unui instrument simplu, aflat în dotarea oricărei truse de prim ajutor, numit pipă Guedel. Aceasta are rolul de a preveni căderea limbii în spate şi obstrucţia, în acest mod, a căii aeriene, dar ea este utilă şi dacă bolnavul are convulsii şi există riscul să-şi muşte limba.

Dacă bolnavul însă varsă, capul va fi poziţionat pe o parte, iar întregul corp va fi aşezat în decubit lateral pe partea dreaptă, mâna de deasupra (stânga) sub obrazul drept, membrul inferior drept flectat, iar cel stâng, situat deasupra, în extensie (întins). Aceasta este aşa-numita poziţie de siguranţă. Femeile gravide în ultimul trimestru de sarcină vor fi poziţionate pe partea stângă. Dacă apar secreţii (mucus, conţinut gastric), se va aspira conţinutul cavităţii bucale sau chiar al stomacului, printr-o sondă introdusă la acel nivel.
Cea mai sigură şi eficientă metodă de eliberare a căilor aeriene este însă intubaţia traheală, prin care un tub special este introdus, prin gură, direct în trahee. Această tehnică necesită însă un anumit antrenament anterior şi o dotare tehnică minimă.

Respiraţia artificială

sus sus
Respiraţia artificială este gestul imediat următor eliberării căilor aeriene. Deşi există descrise mai multe metode de respiraţie artificială, singurele metode eficiente sunt respiraţia gură la gură şi gură la nas.
Respiraţia gură la gură este cel mai des folosită. Victima stă cu faţa în sus, pe un plan dur (pe sol sau pe duşumea, nu pe pat moale!), iar salvatorul va sta pe partea dreaptă (dacă este dreptaci). Cu mâna stângă, prinzând fruntea victimei în palmă, va face hiperextensia capului, iar între degetele 1-2 (degetul mare şi arătător) va prinde şi va pensa narinele victimei. Mâna dreaptă va prinde în palmă bărbia victimei şi va menţine deschisă gura acesteia. Salvatorul inspiră adânc aer, apoi îşi va lipi buzele etanş (direct sau prin intermediul unui tifon sau al unei batiste), expirând brusc, timp de 2 secunde, aerul înmagazinat anterior. Expirul se face cu privirea aţintită către toracele victimei: dacă acesta se ridică, respiraţia este eficientă; dacă se ridică stomacul, aerul a intrat în stomac şi este nevoie de corectarea hiperextensiei capului. Se aşteaptă 2-4 secunde, până ce toracele victimei revine pasiv, la diametrul iniţial, după care se repetă manevra cu o frecvenţă de 12-14 insuflaţii/minut.

Respiraţia gură la nas se execută atunci când deschiderea gurii este imposibilă, după aceeaşi tehnică, dar fără a pensa narinele şi menţinând închisă gura victimei.
3. Masajul cardiac extern se face cu bolnavul în aceeaşi poziţie (cu faţa în sus), aşezat pe un plan dur. Salvatorul se situează de o parte a victimei şi aplică braţele sale întinse (nu flectate!) pe treimea inferioară a sternului astfel: palma mâinii care realizează compresia se plasează direct pe stern, iar cealaltă mână se plasează deasupra primei, paralel sau Ia 90 de grade, cu degetele întinse sau întrepătrunse cu cele ale mâinii inferioare. Compresiunea sternului se realizează vertical, folosind greutatea corpului şi braţele întinse (nu se flectează din cot). Compresiunile trebuie să deplaseze sternul cu 4-5 cm, iar ritmul acestora trebuie să fie de 80-100/minut. Raportul dintre compresiunea toracelui şi decompresiunea acestuia trebuie să fie de 1/1.
întotdeauna masajul cardiac se asociază respiraţiei artificiale. Dacă masajul şi respiraţia sunt realizate de o singură persoană, aceasta va efectua resuscitarea efectuând 2 insuflaţii, urmate de 15 compresii, păstrând acest raport.

Dacă există două persoane care realizează resuscitarea, atunci una dintre ele va face numai insuflaţii, iar cealaltă, numai compresii, după ritmul: 1 insuflaţie/5 compresiuni.
Efectuarea corectă a masajului cardiac se va evidenţia prin perceperea unui puls femural sau carotidian concordant cu compresiunile. Semnele de eficacitate ale resuscitării sunt date de recuperarea activităţii inimii (puls, tensiune arterială), reluarea respiraţiei, revenirea stării de conştientă, recolorarea pielii şi regresia diametrului pupilei la dimensiunea iniţială.
Complicaţiile resuscitării sunt fracturile costale, leziuni ale organelor din torace sau abdomen, în urma masajului cardiac prea brutal, aspiraţia în plămân a secreţiilor din stomac etc.
Resuscitarea cardio-respiratorie se va opri dacă, după 20-30 de minute de resuscitare, aceasta rămâne ineficientă.

Resuscitarea secundară implică deja o calificare superioară. Ea începe cu montarea unei perfuzii la o venă accesibilă, prin care se vor administra ulterior o serie de medicamente care sunt indicate în această situaţie.
Este bine de ştiut că, indiferent de cauza stopului cardiac, medicamentul numit ADRENALINĂ (1 fiolă are 1 ml şi conţine 1 mg de substanţă activă) este întotdeauna indicat să fie administrat cât mai rapid. Dacă el este disponibil, se administrează câte o fiolă direct pe venă, la fiecare 3-5 minute. Alte medicamente (bicarbonat de Na, atropină, xilină, sulfatul de Mg, bretilium etc), precum şi defibrilarea electrică pot fi indicate doar de către personalul calificat.
Resuscitarea terţiară se face doar în clinicile de terapie intensivă.


Tipareste Trimite prin email






Adauga documentAdauga articol scris

Copyright © 2008 - 2021 : MediculTau - Toate Drepturile rezervate.
Reproducerea partiala sau integrala a materialelor de pe acest site este interzisa, contravine drepturilor de autor si se pedepseste conform legii.

Termeni si conditii - Confidentialitatea datelor

  Sectiuni Boli si tratamente:


 
Fa-te cunoscut!
Invitatie Online - promoveaza produse medicale

Promoveaza! firme, clinici, cabinete medicale. Locul ideal sa spui si la altii ca existi.

 

Creaza cont si exprima-te

vizitatorii nostri pot fi clientii tai