Tratamentele du sustinere fara o valoare dovedita includ doze mari de tamine, calciu,
intepaturi de albine, colostru de vaca, oxigen hiperbaric si chelatoare. Pacientii vor fi descurajati sa caute alte tratamente costisitoare sau potential riscante la cei ce comercializeaza leacuri babesti. Societatea Nationala pentru Scleroza Multipla ramane cea mai buna sursa de informare pentru optiunile terapeutice in SM.
Tratamentul simptomatic Spasticitatea cu rigiditate,
spasmele flexorilor si clonusul pot fi invalidante din punct de vedere functional si dureroase. Agravarea acuta a spasti-citatii poate aparea datorita unor infectii subiacente (in mod frecvent ale tractului urinar), constipatiei, escarelor, altor leziuni dureroase sau datorita traumatismelor. Acesti factori precipitanti trebuie depistati si tratati specific. Toate medicamentele pentru spasticitate au eficacitate limitata si pot produce agravari simptomatice la pacientii care au nevoie de rigiditate pentru a se deplasa. Baclofenul (15 pana la 80 mg/zi impartit in mai multe doze) este cel mai util drog accesibil. In cazurile refractare poate fi mai eficient baclofenul oral in doze mai mari (pana la 240 mg/zi) sau administrat intratectal prin introducerea unui cateter. Diazepamul (2 mg de doua sau trei ori pe zi) este util la pacientii care tolereaza efectul sau sedativ, iar o doza unica la culcare poate fi eficienta indeosebi pentru spasmele nocturne. Ciclobenzaprin hidro -clorid (5-l0 mg de doua sau trei ori pe zi), clonazepam (0,5-l,0 mg de trei ori pe zi, incluzand si doza de la culcare), tinazidin (2-8 mg de trei ori pe zi, incluzand si doza de la culcare) si clonidin hidroclorid (0,1-0,2 mg de trei ori pe zi, incluzand si doza de la culcare) pot fi utile la pacientii ce nu raspund la baclofen. Dantrolenul poate produce
pareza inaccepila si folosirea sa este rezervata pentru pacientii care nu se deplaseaza. O cura de glucocorticoizi poate fi administrata in cazuri exceptionale cand ceilalti agenti au esuat, dar efectul benefic poate dura rareori mai mult de 2-3 saptamani.
Durerea, incluzand nevralgia de trigemen si disesteziile dureroase, poate raspunde la carbamazepina (100 pana la 1200 mg/zi impartita in mai multe doze, cu cresterea progresiva o dozajului), fenitoin (300 mg/zi) sau la amitriptilina (50 pana la 200 mg/zi). Diferentierea intre disesteziile datorate SM si radiculopatia datorata bolii discale lombare poate fi dificila la pacientii cu
durere unilaterala in membrul inferior. Tratamentul conservator (nechirurgical) este deseori justificat in absenta unor semne conngatoare de compresie a radacinii nervoase.
Simptomele paroxistice raspund la acetazolamida (125 pana la 250 mg de 3 ori pe zi) sau la carbamazepina (pana la 1200 mg impartita in mai multe doze). Nici un tratament pentru tremor nu este satisfacator, desi o ameliorare usoara s-a observat uneori cu clonazepam (0,5-l,0 mg de doua sau de trei ori pe zi), primidona (125-250 mg de doua sau de trei ori pe zi), odansetron (4-8 mg de doua sau de trei ori pe zi) si izoniazid peste 1.200 mg in doze dizate). Talamotomia stereotaxica poate fi luata in considerare in rare cazuri de tremor invalidant, in care este necesara o reducere unilaterala a simptomelor, dar experientele cu aceasta metoda au fost deceptionante.
Deoarece simptomele specifice ale disfunctiei cii
urinare se coreleaza slab cu rezultatele examenului fizic, evaluarea urodinamica este deseori necesara. Fiziopatologia tulburarilor mictionale poate de asemenea sa se modifice cu timpul in SM. Hiperreflexia cala este tratata cu anticolinergice (oxibutinina 5 mg de doua sau trei ori pe zi, sau propantelina, 7,5-l5 mg de patru ori pe zi). Retentia urinara datorata hiporeflexiei cale, poate raspunde la drogul colinergic betanecol (10-50 mg de trei sau patru ori pe zi). Dissinergia dintre muschiul detrusor si sfincterul extern necesita o asociere de medicamente anticolinergice pentru a diminua contractiile cale si cateterizare intermitenta. Terazosin hidroclorid (1-5 mg la culcare) amelioreaza dissinergia, dar poate produce incontienta urinara la unii pacienti. Crearea unei derivatii urinare supracale sau practicarea unei cateterizari cronice pot fi necesare in cazurile de
tulburari cale severe. Acidul ascorbic poate reduce riscul de infectii ale tractului urinar.
Disfunctia intestinala, incluzand
constipatia si incontinenta presanta, poate fi ameliorata prin regularizarea functiei intestinale cu laxative si clisme. In incontinenta poate fi recomandata o
dieta cu continut scazut de fibre, pentru a scadea volumul materiilor fecale. Disfunctia
sexuala poate fi tratata la barbati prin imturi de proteze in
penis sau se pot obtine erectii cu mijloace farmacologice prin injectarea de papaverina si fentolamina in corpii cavernosi. Femeile pot suferi de vaginism care poate raspunde la medicamentele antispastice, sau de o scadere a secretiei
vaginale ducand la dispareunie, care poate fi tratata simplu cu lubrifiante.
Oboseala de dupa amiaza poate fi ameliorata prin inceperea programului de munca devreme sau prin somn regulat dupa amiaza. Amantadina (100 mg de doua ori pe zi), pemolina (37,5 mg de doua ori pe zi) sau fluoxetin hidroclorid (20 mg o data sau de doua ori pe zi) s-au dovedit utile la unii pacienti cu oboseala marcata. Labilitatea emotionala raspunde la amitriptilina (25 pana la 75 mg pe zi) sau la fluoxetin (20 mg/zi). Este esential ca semnele de depresie reactiva sa fie observate si tratate specific, deoarece suicidul este o importanta cauza de deces in SM. Psihoterapia ocupationala si alte sercii care ofera suport pot ajuta pacientul si familiile lor sa faca fata efectelor bolii. Mentinerea unei stari de sanatate trebuie sa fie prioritara, incluzand reducerea stresului, o dieta echilibrata, etarea unei scaderi rapide in greutate si odihna adecvata. Exista putine do prind legatura dintre vaccinare si recidivele de SM, totusi ar fi prudent sa se ete imunizarile inutile. inotul este o forma ideala de exercitiu pentru multi pacienti datorita sprijinului dat de plutire si a hipotermiei obtinute.
Gestatia poate influenta evolutia SM. In atie cu pacientele cu SM negestante, pacientele insarcinate sufera mai putine atacuri in timpul sarcinii, dar mai multe atacuri in primele trei luni post-partum. Ambele efecte par sa fie in mare similare ca amplitudine; prin urmare nu a fost identificat vreun efect al sarcinii asupra invaliditatii sau asupra evolutiei bolii in general. Este posibil ca nivelurile inalte de prolactina induse in perioada post-partum si mentinute de alaptarea la san sa aiba ca rezultat o stimulare a imunitatii care predispune la recidivele de SM, dar intr-un studiu retrospectiv nu a fost gasit vreun efect al alaptarii asupra frecventei atacurilor. Recomandarile prind mentinerea unei sarcini trebuie sa fie determinate in principal de starea fizica a pacientei si de disponibilitatea sprijinului familial.
